Categories
Blog

Virgil Roșu a fost! De acum încolo ne-au mai rămas numai amintirile. Și câte au mai fost!

Fostul fotbalist și antrenor Virgil Roșu a plecat Acolo Sus, la cele veșnice, după o suferință îndelungată, blestemat de nemeritată… Ne cunoscusem la Tractorul, când era secundul lui Paul Enache și echipa pe care o pregăteau avea un cuvânt greu de spus în eșalonul al doilea. La un moment dat, în seria a doua, ajunsese sus, la promovare. Cu jucători ca Dani Isăilă, Măuță, „Amedeo” Marian Gheorghe, Ioan Drăgan, Bodor, albanezul Masati, Ciolănel, Cristean, Mocanu, Bica, „Ioji” Gal, Geza Sala, „Piticul” Pădurariu, „Ionci” Gnandt, Curigan, Pancu, Brașoveanu, Cojocaru, Gică Lupu, Marian Stupu, portarii Dragomir, Incze, Matyas,  Gecse și toți câți au mai fost.

O analiză a echipei Tractorul (pe locul 2 în serie!), făcută de Radu Oprișan, în Sportul Românesc, în vacanța de iarnă a campionatului 1994-1995.

Gil Roșu e omul care din atlet, sprinter și pretendent la statutul de student m-a transformat în „extremă dreapta”, la examenul de admitere la Facultatea de Educație Fizică și Sport, de pe terenul de zgură de la Brașovia, după cele câteva săptămâni de pregătire alături de noua-i formație, ICIM Brașov, unde președintele Mihai Vrapciu l-a (ex)tras antrenor principal dintre „tractoriști”. Și au avut mână bună amândoi! Și nea Gil cu mine, și nea Mișu cu el. „Să alegi să joci extremă dreapta, că ești «dreptaci». Stai liniștit pe dreapta, lângă tușă, să nu te dezlipești de ea. Te uiți mereu după liberoul advers, că va ieși la ofsaid și să fii pregătit, că jocul vine la tine, nu-ți face griji, îți aduce mingea. Atunci joci simplu, nu te complica, ataci poarta direct, ai viteză, nu te mai prinde nimeni și dai gol”, mi-a șoptit încurajator, după împărțeala tricourilor-maieu și a posturilor pe teren, la meciul-examen de la joc sportiv. Și a avut dreptate!

ICIM Brașov

Da, am trăit clipe frumoase printre „constructori”. Cu mulți dintre ei mă revăd cu plăcere, prin Brașov: Alin Rus, Florin Petruș, Gabi Simion – fostul meu coleg de facultate, azi cadru didactic acolo unde am învățat, Vasile Mureșan, avocatul de azi Adi Oancia sau Daniel Lică, cu Vasile Elca, „Bulgaru” Daniel Dociu, Gabi Pană și „Baghera” de la Galați – portarul Buruiană sunt prieten pe Facebook, săracu Relu Ghindaru e cu problemele lui pe la Oradea, Leo Cernica de ani buni în Canada, la Montréal. Atunci, nea Romică Pașcu se exilase la ICIM, după îndepărtarea de la FC Brașov, când țărăniștii și Convenția Democrată trecuseră la putere.

Seri de poveste, cu povești

Între timp relația noastră se schimbase un pic, ca de la tânăr reporter, ziarist în devenire la un antrenor experimentat și uns cu toate alifiile ca nea Gil. Era un bun psiholog și pedagog, știa cum să-și mobilizeze băieții, și ca grup, și individual. Sufletist din cale afară, plin de energie și pus pe glume mereu, omul răspundea de buna dispoziție și descrețitul frunților. Muncea serios când era de muncă, nu se dădea în lături, și știa să trăiască clipa, cum îi plăcea să spună în ale sale cunoscute ziceri. Câte am mai trăit și am mai depănat în acele vremuri… ne-a legat o relație specială, de familie, de prietenie, de colaborare, de atâtea și atâtea. Și acum îmi sună în memorie familiarul „Aurora doi cinci” al dispecerei de taxi, din serile prelungite la povești. Îți mai aduci aminte, Ilie?

Făcea parte din acea categorie de prieteni, apropiați și colaboratori cărora și astăzi, după atâta vreme de la apariția telefoniei mobile în România le știu numele pe de rost. Nici măcar acum nu figurează în agendă, ei sunt „acolo”, au locul lor special.

Împreună am fost acasă la Ionel Ganea pentru un interviu, într-o duminică seara, în apartamentul de pe Victoriei, când juca la Craiova și trăgea speranțe să se lanseze spre Occident, spre fotbalul adevărat. În recepția de la Hotel Stadion am făcut în trei, tot un interviu la ceas de seară, cu Nelu Naghi, jucătorul nepereche al „Steagului”. Mai erau anchetele pe teme de fotbal pe care le făceam pentru „Gazetă” la finalul anului și la care mereu îl aveam ca sfătuitor, astăzi i-aș spune consultant. Multe îmi vin acum în minte, nici nu mai știu pe care să le apuc.

Interviu acordat lui Marian Olaianoș de Virgil Roșu, proaspăt antrenor principal la divizionara B ICIM Brașov, gruparea constructorilor brașoveni. După 5 ani petrecuți cu Paul Enache la Tractorul, nea Gil își alesese propriul drum (1996). Primul transfer la ICIM: fostul portar „tractorist” Vicențiu Dragomir, descins după un sezon petrecut între buturile Olimpiei Satu Mare. (sursa foto: captură YouTube)
Metrom ICIM

„Dintre blocuri” am trecut la vecinii de cartier, în Colonia Metromului. Mă rog, era moda „combinatelor” la Brașov, așa apăruse și Metrom ICIM-ul în liga secundă (sau încă îi mai zicea divizie?). La fel, clipe frumoase, o sumedenie de amintiri cu „Viagra” Manole și „Rock ‘n’ Roll” Ion Mihai (cum am ales un titlu în „Gazeta de Transilvania”, într-un reportaj de cantonament), Gil Marșavela, Nicu Tudorici, Gigi Gorga, Gabi Mirceoiu, Cristi Strelțov, George Movilă, „Leul” Cernica, Giani Belean, „Piticul” Florin Dîrvăreanu, Cornel Vișan, sasul Klaus Seitz, Cornel Mocanu plus toată gașca aceea frumoasă. Tot alături i-am fost și în scurta aventură la Cetatea Rupea.

Metrom ICIM, o echipă formată din altele două, cu doi „principali”, Adrian Furnică, Virgil Roșu (rândul din mijloc, primul din dreapta) și un antrenor secund Dan Ghileanu. (foto: Gabriel Pană, arhiva personală)
Descoperitor, șlefuitor

A mers mai departe și s-a mutat lângă Brașov, la Precizia. Puțin cam peste mână la Săcele, însă la fel, un episod aparte. Apoi și-a închis CV-ul de antrenor la FC Ghimbav. A pus punct unei cariere în care a descoperit și a șlefuit multe din tinerele talente ale Brașovului fotbalistic. Dinu Todoran, Liviu Negoiță, Tiberiu Ghioane, Gabriel Tamaș sau Ion Coman – lansați din curtea „constructorilor” brașoveni, sau „tractoriștii” Daniel Isăilă, „Ionci” Gnandt, Răzvan Pancu, Dragoș Cristean, Remus Ciolănel, regretatul Măuță, venit de fraged de la București sub Tâmpa, și mulți alții. De Dinu chiar deunăzi am scris pentru NewsBv, când a preluat-o pe CSM Slatina. Pentru câteva clipe, rememorând cariera tânărului antrenor brașovean ajuns printre olteni, mi-am adus aminte de începuturile lui – ce tânăr și subțirel era! -, de perioada ICIM, automat și de nea Gil, pe care îmi propusesem să-l vizitez de luni încolo, după 20 decembrie, când mă „eliberez”. Off, n-am mai apucat.

Acasă

Când a renunțat la banca tehnică, Virgil Roșu s-a retras acasă, la micuța pensiune de familie de la granița Brașovului cu „Cele șapte sate” ale Săcelelor, cu soția Ana, fiica Ana-Maria și ginerele Mircea Minescu, să vadă cum îi cresc nepoții și așteptându-și vechii prieteni să-l viziteze, când și când. Mircea a fost fotbalist și el, fundaș stânga, apoi central, la Dacia Unirea Brăila, Foresta Suceava, Rocar București, Oțelul Galați, FC Ghimbav.

Ultima dată l-am auzit la telefon, așa cum s-a putut, mai mult cu ajutorul soției Mariana, pe 11 iunie, când împlinise 67 de ani. Ca de fiecare dată, am tastat 0723.423…

Acolo, acasă s-a stins, în seara zilei de miercuri, 16 decembrie, pe la ora 21. Îi avea alături pe toți ai lui. S-a ridicat la Domnul, la cele veșnice unde mult prea grăbiți au fost și i-au luat-o înainte câțiva dintre foștii jucători de la Tractorul (Vasile Spânache, Gheorghe Lupu, Marin Măuță, Nelu Drăgan) și ICIM (Mișu Kereszteș). Acum s-a regăsit cu toții, Acolo Sus, sunt împreună.

Drum lin, nea Gil, Dumnezeu să te aibă în pază, mulțumesc pentru tot! (foto: Silviu Prescornițoiu, arhiva personală )

Leave a Reply

Your email address will not be published.