Inaugurez blogul cu un articol special, realizat la Brașov cu un partener de dialog cu totul deosebit: marea noastră campioană la atletism Maricica Puică. „Puicuța de aur” sau „Minunea blondă” de la Los Angeles, cum a numit-o presa vremii în acel an de grație 1984. Aflată într-una din obișnuitele-i vizite la Predeal, la fostul atlet și antrenor de atletism, prieten comun, Dănuț Constantin, distinsa doamnă a „sportului regină” din România a dat o fugă până la Brașov. Prilej cu care și-a adus aminte de tinerețe și am bătut la pas centrul vechi al orașului, bifând destule obiective, pe care le-a revăzut cu plăcere. Peste puțin timp va împlini vârsta rotundă și frumoasă de 70 de ani.
La pas prin centrul Brașovului
Piața Unirii, Biserica Sfântul Nicolae și Prima Școală Românească, Colegiul „Andrei Șaguna”, Poarta Schei, fostul Liceu Sportiv și stadionul de care o leagă destule amintiri (voi reveni cu un alt articol), Poarta Ecaterinei, Biserica Neagră și Piața Sfatului au fost câteva dintre cele văzute. Lângă Casa Sfatului am dat nas în nas cu fostul ministru al Finanțelor, Gheorghe Ialomițianu. „Sunteți domnul cu pensiile și banii, v-am recunoscut. Am auzit că o să candidați la primărie, faceți ceva pentru atletismul și sportul din Brașov. E mare păcat, la ce posibilități aveți aici”, este mesajul alergătoarei de semifond.
Atleții de altădată prin Brașovul vechi
Împreună cu Dănuț Constantin, în acest an aspirant la postul de primar al stațiunii Predeal, ne-au mai fost alături, la pelerinajul prin centru, alți doi atleți din vechea gardă. Gheorghe Ghipu (semifondist de valoare, multiplu campion național și balcanic la 800 m și 1.500 m, campion european de juniori la 1.500, medaliat cu bronz la „Europenele” de sală în aceeași probă, participant la 2 ediții ale Jocurilor Olimpice) și brașoveanul nostru, mereu tânărul Gheorghe Cefan, despre care puteți să citiți mai multe aici.
Am încheiat plimbarea cu o șuetă la taverna pescărească a Brașovului. Iar după o intervenție la stația locală (Radio România Brașov FM) a postului de radio public, ne-am pus la povești.
De menționat faptul că interviul a fost realizat la 7 luni de la dispariția profesorului Ion Puică, omul împreună cu care „Minunea blondă” a reușit în atletism și în viață. Și cel despre care dânsa spune, veți vedea mai încolo, că „pentru mine a fost totul”. Semnele doliului se văd pe sub bluza de trening, durerea se resimte în discurs.
MARICICA LUCA-PUICĂ, născută la 29 iulie 1950, la Iași
- Jocurile Olimpice: medalie de aur la 3.000 m și de bronz la 1.500 m (Los Angeles/ SUA, 1984);
- Campionatele Mondiale: medalie de argint la 3.000 m (Roma/ Italia, 1987);
- Campionatele Mondiale în Sală: bronz la 3.000 m (Indianapolis/ SUA, 1987);
- Campionatele Mondiale de Cros: aur (Roma/ Italia, 1982 și East Rutherford-New Jersey/ SUA, 1984) și bronz (Glasgow/ Scoția, 1978), toate cele trei medalii la individual;
- Campionatele Europene: argint la 3.000 m (Atena/ Grecia, 1982 și Stuttgart/ Germania, 1986);
- Campionatele Europene în Sală: argint (Milano/ Italia, 1982) și bronz (Haga/ Norvegia, 1989), la 3.000 m;
- A reprezentat România la 4 ediții ale Jocurilor Olimpice (Montreal/ Canada, 1976, Moscova/ Rusia, 1980, Los Angeles/ SUA, 1984, Seul/ Coreea de Sud, 1988);
- A câștigat 25 de medalii de aur, 21 de argint şi una de bronz la Campionate Naţionale, Campionatele Balcanice, Jocurile Mondiale Universitare, Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale și Europene (inclusiv de cros) şi la Cupa Europei.
- A stabilit două recorduri olimpice, la 3.000 m (8.43.32/1984, 8.35.96/1984).
- Maestru al sportului (1971) și Maestru emerit al sportului (1982).
A crescut lângă bojdeuca marelui Creangă
– Cum ați ajuns să practicați atletismul, care a fost conjunctura?
– Noi eram foarte mulți copii acasă: șase fete și șapte băieți, deci eram treisprezece. Acum mai trăiesc doi băieți și patru fete, cel mai mare și cel mai mic băiat, iar noi patru la mijloc. Eu sunt cea mai mică dintre fete, la 70 de ani, câți fac imediat! De acasă de la noi, de la casa bătrânească până la bojdeuca lui Ion Creangă sunt vreo două minute distanță de mers pe jos. Bineînțeles că aproape toată ziua alergam, ne jucam între noi tot felul de jocuri când eram copii. Îmi plăcea să alerg, să-i înving pe toți, fete sau băieți, nu contau. Față de alții, eu am început foarte târziu atletismul, la vârsta de 16 ani.
A fost un concurs de cros, de 8 Martie, de Ziua Mamei, la care am mers cu școala generală. În mod normal, eu trebuia să alerg la categoria mea de vârstă, la junioare. Dar cum n-aveam teniși, am așteptat-o pe sora mea să alerge la junioare, iar eu am alergat la categoria mai mare, la senioare. Și am venit pe locul 3 pe județ. Era ceva fantastic, eu nefiind nici măcar pregătită. Adversarele mele erau de la Liceul Sportiv, din elevele lui Puică, care fiind un bucureștean ajuns la Iași datoriă unei conjuncturi, a înființat ca director prima școală sportivă din țară, cum era pe atunci, la Iași. Era Liceul Sportiv Mihai Eminescu, primul cu profil sportiv din România, care mai înainte fusese liceu de măicuțe. Fetele de la grupa lui erau foarte bune, bine pregătite, dar la acel concurs eu le-am bătut. Așa a fost să fie!
A mers el după cros și a vorbit cu profesorul meu, apoi a venit la mine și m-a întrebat: „La anul nu vrei să vii la noi la liceu, în clasa a noua?”. Eu, normal: „Nu știu. Să merg acasă, să vorbesc la mama, la tata”. Așa am început performanța și nu numai performanța.
– V-a atras ceva anume la atletism, după acest episod?
– V-am spus, îmi plăcea să alerg. Dacă mă punea să alerg, alergam toată ziua. Mergeam la magazin, să cumpăr ceva, de multe ori desculță, în alergare. Plecam în alergare, veneam în alergare. Mai erau și drumuri în pantă. Practic, eu fără să îmi dau seama începusem pregătirea pentru atletism din joacă.
Atletismul este sportul suprem
– Acum, dând timpul înapoi, ați mai face la fel, ați urma același drum?
– Bineînțeles! Nimic nu s-ar schimba. Poate că aș fi început mai devreme, mai de tinerică, să fi simțit mai devreme atletismul. Dar, cum spuneam, poate așa a fost să fie.
– Mai aveți puțin și ajungeți la borna celor 70 de ani, cei mai mulți petrecuți în atletism. Cum ați caracteriza dumneavoastră „sportul regină”, după o viață petrecută în lumea lui? Pur și simplu, ca recomandare pentru un părinte care ar vrea să-și dea copilul să practice un sport.
– Pentru mine atletismul este un sport suprem! Dacă stai și analizezi atletismul, el ajută toate sporturile. Absolut în orice direcție o iei, atletismul te ajută. Atletismul este un sport individual, practic ești tu cu tine însuți. Nu te ajută nimeni, ești singur! Este bun pentru sănătate, pentru luminarea minții, prevenirea bolilor și multe altele.
– Vorbind de lupta cu sine. Ați avut o sumedenie de rezultate de mare valoare. Cum v-ați găsit mereu motivația de a fi acolo sus?
– Ion Puică, cel care m-a descoperit și care mi-a devenit apoi soț, a fost totul pentru mine! Fiind așa mulți copii acasă, părinții noștri n-aveau timp să se ocupe de noi, să ne ia în brațe, să ne mângâie, să ne sărute, să ne răsfețe, să ne sfătuiască. N-aveau timp! Ei munceau, săracii, să aducă pâine pe masă pentru toți copiii. Din momentul când profesorul Puică m-a descoperit, pentru mine mi-a fost totul: antrenor, profesor, mamă, tată, prieten și, în final, soț. Când am început mi-a zis: „Gândește-te bine. Dacă vrei să facem performanță, să știi că sportul va fi foarte, foarte greu”. Și eu am zis: „Da! Vreau să mergem înainte”. Nu a trebuit să tragă de mine, pentru că mie îmi plăcea ceea ce făceam, cum v-am mai zis.
– Care a fost cel mai dificil moment pe care l-ați avut în carieră?
– Au fost mai multe. În atletism la noi a fost un antrenor, n-am să-i spun numele, care avea mereu ceva cu familia Puică. Pentru că și el avea soția tot sportivă, el fiindu-i antrenor. Atunci se lucra urât, pe la spate – cum se zice în popor, avea și ceva căi pe la federație. Și cum începeam noi să ne ridicăm la nivel internațional, pentru că aici, în țară, eu cam 90 la sută câștigam tot timpul, cum ne dădea una-n cap, cum se zice, și iar coboram ușor în jos. Multă lume mă întreabă de ce am ajuns eu așa de târziu la nivel înalt? Pentru că pe noi, în primul rând, nu ne ajutau la condiții. Mâncătorie ca în orice domeniu. Mie îmi lipseau concursurile de afară, un concurs tare în 12 luni. Însă, într-un final, am ajuns la un nivel când nu mai aveau ce să ne mai facă, pentru că le învingeam pe toate ale lui.
Idolul Lia Manoliu
– Ați avut vreun exemplu de urmat, haideți să-i spunem un idol?
– Chiar dacă nu era o alergătoare, da, a fost Lia Manoliu, Dumnezeu s-o odihnească! Îmi aduc aminte că eu aram la Iași. Au venit Lia Manoliu cu Mihaela Peneș la Casa de cultură. Noi ne-am dus cu școala, aveam vreo 18 ani, nu plecasem încă la București. Am plâns atunci, bine că au stins luminile în sală, să le vedem mai bine. Pentru mine, Lia Manoliu a fost ceva dumnezeiesc, să fiu iertată de acest cuvânt. Și ca sportivă, și ca om, pentru că și ea a avut multe probleme, unii n-o acceptau, așa că greu a răzbit și ea. O femeie deosebită, accentuez: deosebită!
– Ce a urmat după Iași?
– În 1969 am plecat la București. La început am fost la Dinamo, dar nu s-au ținut de cuvânt. Pentru că, venind din provincie, mie îmi trebuia serviciu, pentru că nu aveam cu ce să trăim. Așa că într-un final am mers la clubul Olimpia. Acolo am rămas până la final, pentru că am avut noroc și de oameni super, cu care ne-am înțeles foarte bine, ca de altfel cu toată lumea, în general. La Olimpia au fost niște președinți extraordinari, care ne-au susținut tot timpul. De acolo s-au ridicat Paula Ivan, Lenuța Rață, Violeta Beclea, chiar și marea canotoare Elisabeta Lipă, transferată după aceea la Dinamo.
Amintiri din timpul lui Ceaușescu
– Când ați venit prima dată la Brașov, la Predeal, în Poiana Brașov, mă rog, în zonă la noi?
– Prima dată am fost la Predeal, în 1969. Și am tot fost în fiecare an până-n 1974. La Predeal pista stadionului era cea veche, de zgură și dacă n-o udau se întărea, devenind foarte dură. Așa că mai târziu am ajuns la Brașov, pentru că în Poiană se turnase pista cea nouă. La Predeal stăteam la niște viluțe, cam pe unde le avea și Ceaușescu. Când ne vedea lumea pe Poliștoacă, pe vremurile alea, când alergam și Puică ne cronometra, oamenii se dădeau la o parte, să nu ne deranjeze, începuseră să ne cunoască, ne respectau munca. Acum, nu se dau la o parte nici dacă strigi la ei – cum îmi povestesc colegii mai tineri că li se întâmplă.
Deci în Poiană am ajuns în ’74, când se turnase tartanul pe stadion. Și am tot mers acolo până după Jocurile Olimpice de la Los Angeles, până prin 1988. Mai mergeam din când în când și la Băile Felix, unde erau bazinele cu apă caldă.
În Poiană veneam foarte des, mai că începuseră să ne alunge, pentru că veneau turiștii sau șefii ăia mari, în sezon, mai ales încoace spre 1989. Și atunci plecam la Snagov, unde era baza olimpică de canotaj, erau aleile alea. Acolo aveam însă pădurea unde alergam. Săream gardul și alergam prin Pădurea Snagov, păzită special pentru Ceaușescu. 90 la sută alergam pe asfalt și când prindeam momente mai alergam prin pădure, că nu mai puteam. Era jale când ne întâlneam cu pădurarul. Zicea: „ Degeaba fugiți, știu eu grupa cui sunteți. E aia blondă a lui Puică”. „Vă dați seama ce pățim, ne dau afară dacă află că alergați pe aici”, ni se plângeau ei.
– Când ați avut ultimul concurs la care ați alergat?
– În 1989 a fost, în Olanda. La Olimpiada din 1988, de la Seul m-am accidentat: m-am împiedicat, mi-a dat una un brânci în cursă, am căzut și am făcut ruptură fibrilară. Am vrut să mă las. Deja aveam o vârstă. Făcusem atletism 24 de ani în continuu, doar cu câte o săptămână pauză pe an. Cât se ne mai țină?! Și o mașină se duce în atâția ani, dar noi?
După Seul am avut o pauză de-o lună. Dar mi-am zis că trebuie s-o iau de la capăt și m-am dus în Olanda, la Campionatele Mondiale de Sală. M-am simțit bine, dar când am declanșat sprintul pe final iarăși m-am rupt și am venit pe locul doi, cu piciorul târâș. Și am zis gata!, măcar să rămân sănătoasă. Și acum tremur toată când vorbesc despre asta. Era undeva prin martie-aprilie în 1989.
3 ani în Spania, la Palma de Mallorca
– Ce ați făcut după acel moment de răscruce?
– N-am vrut să mai fac nimic, pentru că aveam emoții prea mari. La club la mine, la Olimpia s-au rugat oamenii de mine și mi-am făcut o grupă de fetițe. La un moment dat aveam 12 fetițe. Foarte fain arătau! Dar mi-era atâta milă de ele, pentru că veneau la antrenament și după o tură-două, abandonau, se opreau. „Ce ai făcut?”, le întrebam. „Mă doare-n dreapta”, răspundeau. „Ce ai mâncat?”, din nou. Ele: „Cartofi prăjiți”. Eu: „Ce ai mâncat dmineața?”. Ele: „Am băut ceai”. Și mi-am zis: „Cum să chinui eu copiii ăia atât de greu?”.
Pentru că în momentele acelea, 1989 fiind, nu puteai să le oferi condiții, o masă, ceva, pentru că erau începătoare. Săracele n-aveau teniși, erau cu degețelele scoase pe afară. M-am dus la președinte, că avea prin club niște echipament cu care se defila la 23 august. „Măcar șase echipamente dați-mi și mie”, i-am zis. A venit și mi-a adus niște treninguri rupte, murdare, tenișii plini cu noroi de la defilare – că făceau repetițiile pe stadion. M-am supărat și le-am aruncat. Mi-au promis că-mi vor facă rost de altceva, însă a venit așa-zisa Revoluție.
Am fost pe la televiziune, s-au văzut imaginele pe afară și m-am trezit cu un telefon de la Ministerul Tineretului și Sportului: „Maricica, te caută niște spanioli”. Le-am dat un interviu și am fost întrebată: „Nu vreți să veniți să pregătiți copiii și sportivii la noi, la Palma de Mallorca?”. Era atunci imediat după schimbare, sfârșit de ’89, început de ’90. Am vorbit cu soțul și am fost de acord să plecăm acolo. Așa s-a întâmplat, cu contract prin minister.
– Cum a fost în Spania?
– A fost foarte fain! Aveam clase de la copii de 5 ani până la adulți de 30 de ani. Soțul era director, eu director tehnic. Am făcut performanțe extraordinare acolo, am făcut record național, am câștigat medalie națională. Am lucrat foarte bine. Primii care plecau în concediu câte trei luni erau antrenorii. Și rămâneam eu cu soțul și lucram chiar și sâmbăta, duminica, era o bucurie să lucrăm cu copii. Am legat multe relații acolo, în acea perioadă.
Mereu am ținut legătura cu ei, după plecare. Au venit în România, am fost cu ei și aici, la Brașov, am urcat cu ei în Poiană, le-a plăcut foarte mult. Și acum, după decesul soțului, am primit foarte multe mesaje, telefoane de le ei, ceva deosebit.
În Spania am stat 3 ani, în perioada 1990-1993. Nu ne mai lăsau să plecăm. Au vrut să ne dea pământ, să ne facem casă acolo, numai să rămânem, să nu-i lăsăm. Jale a fost când am plecat de acolo, când îi vedeam pe acei copii cum plângeau după noi, mi se rupea sufletul.
Despre finala pierdută la Sydney
– Bun. Și ce ce a urmat după aventura iberică?
– Am revenit în țară și m-am apucat s-o antrenez pe Violeta Beclea, prin ’94. Trecuse de la Olimpia la Rapid. Am lucrat câțiva ani cu ea și am fost la Olimpiada de la Sydney, în 2000. Nu m-a ascultat acolo. Că dacă ar fi făcut-o, câștiga cursa din finala de la 1.500 de metri. Au închis-o la bordură, cum spunem noi. Și până a ieșit de acolo prin lateral a trecut tot pultonul, a mai venit ea pe ultima parte, pe ultima sută, dar nu și-a mai prins adversara din urmă și a ratat victoria olimpică.
Am mai lucrat cu Paula Ivan, care era tot la Olimpia. Se reapucase, dar avea ceva probleme, cred că pierdea calciu, i se blocau mușchii, era foarte greu. Și atunci, soțul a zis: „Mamă, ne retragem!”. Era prin 2001.
Aveam foarte multe emoții. La Sydney, efectiv am crezut că mor pe stadion. Ca sportivă aveam emoții înaintea cursei. Dar după start dispăreau emoțiile, îți dădeai drumul, îți vedeai de cursă, de ritm, de strategie, nu mai aveai nicio o treabă, îți făceai tactica. Atunci îmi ziceam: cum a suportat Puică la atâtea atlete în atâția zeci de ani, eu cred că muream de zece ori?! Groaznice trăiri ca antrenor.
Aici, facem o pauză. Despre cursa de la Sydney, peste ani și ani, într-o intervenție pentru Gazeta Sporturilor, Violeta Beclea-Szekely afirma: „Anul 2000 a fost un an impecabil, până la Jocurile Olimpice. Am câștigat toate cursele de la 1.500 m. N-am fost învinsă de nimeni. Acolo, n-a fost o cursă foarte întinsă, doar finalul a fost puternic. La astfel de curse, orice adversară e periculoasă. E un timp accesibil tuturor. Eu m-am oprit, le-am ocolit și am pornit din nou. E greu să pleci pe ultima sută de metri. Când vii din spate, altfel vii. Dar când te oprești și pleci, e ca și cum ai pleca de pe loc. Eu m-am împăcat cu destinul. Mulți ani, am refuzat să mă uit la cursă. N-o să vă vină să credeți, dar cred că am văzut această cursă pentru prima oară anul trecut, după 20 de ani. Am refuzat să mă uit la ea. Am pierdut în fața unei atlete care n-a spus nimic la momentul respectiv și n-a spus nimic nici după Sydney. La o săptămână după finală, am învins-o la Doha. Ce aș schimba? Ultimii 400 de metri, aș fi preluat conducerea și n-aș fi stat să ies în ultimii 200 de metri”.
New Jersey: ultimul cros, dar de aur!
– Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți din atletism?
– Olimpiada de la Los Angeles, cea mai frumoasă și cea mai puternică! Și au mai fost vreo două momente la Campionatele Mondiale de Cros, dar foarte greu, extrem de greu a fost crosul din 1984.
Venisem după o accidentare. De fapt, ce s-a petrecut. Am jucam rugby pe o saltea moale. Am făcut o răsucire și am suferit o smulgere de ligament de toată frumusețea. Doctorița care era atunci la lot: „Puicuțo, ai o simplă entorsă!”. Noaptea, când m-am dus la baie și am vrut să pun piciorul în pământ, că era lumina stinsă, am căzut și am țipat. S-a trezit Puică și când a văzut piciorul, să mă omoare: piciorul era negru. Doctorița: „Nu-i nimic, să tragem o fașă”. Am făcut două zile pauză, iar a treia zi mi-am pus o fașă și mi-am continuat alergarea. Mai rău am făcut, că aveam smulgere de ligament. În a 11-a zi n-am rezistat și am plecat la București, unde s-a descoperit smulgerea și mi-au pus piciorul în ghips. Am tras mult, și acum încă mai am dureri, rău de tot. Asta s-a întâmplat în toamnă, m-am refăcut și după cinci luni a venit New Jersy-ul, Mondialele de Cros.
Nimeni nu mai credea în mine, pentru că aveam deja 34 de ani. „Cine să-și mai revină la bătrânețe?”, cum se zicea. Că la vârsta aia eram deja bătrână, vorba vine.
Mi-am revenit însă! Am câștigat Naționalele, Balcaniada și am mers la Mondiale, unde am câștigat și acolo. Ce elită era! Multă lume spune prostii, că noi am bătut la Olimpiadă pentru că rusoaicele nu au venit acolo, la Los Angeles. Aiurea!
Păi eu le-am bătut pe rusoaice în același an 1984 de mai multe ori, inclusiv atunci, la cros. Ce bătaie a fost pe ultima parte, aproape două sute de concurente au fost acolo. Ce obstacole ne-au băgat… Că seara noi am făcut încălzire, dar după aceea au amenajat, după ce am văzut traseul, cinci mii de metri și ceva cât era. Numai baloturile cu paie erau la încălzire.
Au zis că ne bagă o dună de nisip, dar ne-au băgat două, nu vă exagerez, cât casa asta erau de mari. Ne-au făcut poduri din scândură cu burete deasupra. Iarba era până la genunchi și cât de greu alergai pe buretele ăla. Era o lapoviță. Ăla a fost ultimul cros pe care l-am mai alergat. Blestemul vieții a fost, lungă distanța, pentru că de regulă noi alergam până-n patru mii de metri. Atunci au fost cinci mii și ceva de metri. Din metru în metru îmi era tot mai greu. Îmi ziceam: „Doamne, rezist sau mă opresc?!”. Dar mă gândeam ce mă așteaptă acasă, cred că mă desființau ăștia de aici, din țară, la întoarcere dacă aș fi abandonat.
Norocul meu: primul tur a fost tot hipodromul. Apoi ne-a băgat în interiorul circuitului, unde au făcut serpentine și asta m-a ajutat. Ăsta a fost norocul meu. Nici nu mă uitam să văd cât mai am. Îmi ziceam „mă țin lângă ele”, că elita era în față, rusoaicele, norvegiencele, redegistele (n.r. – atletele din fosta Germanie comunistă, de est/ RDG), puzderie, puzderie eram. În echipa României erau Paula Ivan, Elena Fidatov, Mitica Junghiatu.
La un momet dat am ridicat o privire și am văzut că erau indicați 400 de metri rămași din cursă. Atunci mi-am zis „pe viață și pe moarte, care o fi!”. Plecam eu, venea norvegianca, pleca rusoaica, venea alta. Pe ultima parte, am dat tot ce am putut și eu, și am trecut prima linia de sosire. A fost fantastic. A fost ultimul meu cros, de atunci nu am mai mers, că m-am săturat.
– Cum a fost la Jocurile din „Orașul îngerilor”? Care a fost prima dintre curse?
– Calificările la 3.000 de metri. Programul a fost făcut special după atleta lor, a gazdelor, americanca Mary Decker, în așa fel încât s-o favorizeze și nimeni să nu meargă în două probe. Însă numai eu am alergat în două probe. Probele au fost băgate în ultimele patru zile de la Olimpiadă, groaznic a fost. Se terminaseră concursurile, nu se mai dormea, fiecare se distra, erau fericiți că au luat medalii, se cinsteau cu șampanii. Puică stătea paznic pe scaun, în fața camerei să facă liniște, iar eu stăteam în găuacea mea acolo.
Programul a fost așa: calificările la 3.000, calificările la 1.500, finala la 3.000, finala la 1.500.
Nu mai mâncasem nimic de o săptămână, numai pepene roșu mâncam și mai luam câte o feliuță de pâine, să nu fie numai lichid în stomac.
În finala de la 3.000 de metri eu aveam tactica mea, nu m-a interesat de restul. Puică mi-a zis: „Vezi ce se întâmplă, mergi cu ele până-n trei sute de metri și începi câte un pic, câte un pic, că le simți, sunt lângă tine. La căzătura lui Mary Decker (n.r. – campioana mondială la momentul cursei olimpice) nu știu ce a fost acolo, între ele, cu englezoaicele, eu mi-am văzut de cursă. Au venit lângă mine două, dar eu am plecat, din ce în ce mai tare, și mai tare, și mai tare. Și am început tare de tot pe final, pe ultimii două sute de metri. Am văzut că nu vine după mine, n-am dat chiar tot ce am putut. Iar în ultima sută am dat totul, „pe viață și pe moarte” – cum zicem noi. Așa am câștigat.
Seara, noaptea am stat la controlul doping, că erau puzderie de concurenți. Am venit în cameră spre dimineață să mă odihnesc… Nenorocire a fost asta, bătaie de joc, fiind ultima zi, au băgat finala de la 1.500 la prânz, că seara era închiderea.
N-am avut timp să mă odihnesc. Nu știu la ce oră au bătut în ușă, că mă cheamă „țața Elena”, Elena Ceaușescu să dau interviu la radio. N-am vrut. S-au supărat ăștia, că nu se poate așa ceva, că era securistul cu noi. Până la urmă am fost, am dat interviul și nu m-am mai odihnit deloc.
Dimineața, când m-am ridicat din pat, că nu dormisem deloc, mă durea rău în dreapta. Mi-au dat o pastilă, dar tot mă durea. Simțeam durerea la fiecare pas pe care-l făceam în finala de la 1.500 de metri. Nu puteam să respir și am rămas în urmă, că nu mai puteam. Și am zis hai să dau tot ce mai am pe ultima parte, în ultimul tur, că mor, trec linia de sosire și după aia vin și mă iau și cu asta, basta. Dacă plecam mai înainte cu cinci metri câștigam și finala asta, câștigam de departe, pentru că eram foarte bine pregătită.
Asta e, am zis că nu pot să le iau eu pe toate odată. A câștigat italianca Dorio, Doina Melinte a venit pe doi, iar eu pe trei.
Puică: „În ’84, le-am bătut pe rusoaice de le-am rupt pe unde le-am prins”
– Haideți să ne întoarcem la absența atletelor din fosta URSS, Rusia de azi, și din alte țări comuniste la Jocurile de la Los Angeles. Delegația României a ocupat la final locul 2 pe națiuni, în clasamentul general pe medalii, după SUA, cu un total de 53 medalii (20 aur, 16 argint, 17 bronz), în fața unor forțe mondiale care erau și atunci Germania (Germania de vest, federală/ RFG), China, Italia, Japonia sau Marea Britanie. Niște Jocuri și performanțe unice pentru noi, românii! Au fost cârcotași care s-au trezit să afirme că altele ar fi fost rezultatele, inclusiv în probele în care atletele românce au luat medalii, dacă rusoaicele ar fi fost prezente acolo.
– Pot să spună cât vor, că le-am răspuns: eu în 1984 le-am bătut pe rusoaice de le-am rupt pe unde le-am prins, și la 5.000 de metri, unde era mai greu și erau foarte tari, nu doar la 3.000! Au fost „binevoitori”, s-a lucrat urât, din păcate. Adevărul e că am fost bună, foarte bine pregătită, am fost pregătiți, foarte buni acolo, la Los Angeles.
– Ce înseamnă pentru un atlet prezența la o ediție a Jocurilor Olimpice?
– Este un sentiment pe care nu poți să-l explici decât atunci când îl trăiești. Poate să fie o muncă de toată viața. Și dacă Doamne ferește ai ghinionul să te accidentezi sau să nu-ți faci baremul… totul s-a dus. Este visul fiecărui sportiv. Satul olimpic, deschiderea, lumea, toți stau și se uită la tine ca la o icoană. Au fost cazuri când au venit doar să pună mâna pe mine, să mă atingă, să mă simtă. La mine a fost complicat de exemplu la Los Angeles, pentru că avem cursele în ultimele patru zile, eram concentrați numai pe antrenamente, nu am văzut nimic, nicio competiție. Odată, veneam de la antrenament, de la niște dealuri, de unde alergam pe pământ. Și l-am rugat pe șofer să oprească un pic la niște magazine cu aur. A venit lângă noi o româncă, plecată de la Cluj, cu care am și rămas prietenă după aceea. Mi-a spus că dacă voi câștiga vreo probă să trec pe la ea pe la magazin. Nu aveam interes să ne dea, ci să cumpărăm. Am mers la ea după concurs și mi-a dat o cruciuliță, un inel pe care și acum îl am, multe lucruri ne-a dat doamna aceea.
– Care a fost cea ma dificilă adversară cu care v-ați confruntat?
– Au fost mai multe, din diferite generații. Americanca Mary Decker, Zola Budd din Marea Britanie, Brigitte Kraus din fostul RFG, rusoaicele. Însă în ultimul timp veniseră tare americancele. Pentru mine la început rusoaicele au fost. Păi în 24 de ani de atletism am schimbat cinci generații de-ale lor! O băteam pe una, apărea alta peste noapte și tot așa.
Oferte de a părăsi România comunistă
– „Țara tuturor posibilităților”, cum mai sunt denumite de unii Statele Unite ale Americii, nu v-a făcut cu ochiul, mai ales că ați fost acolo, la concursuri, de multe ori?
– S-au rugat mulți de noi, dar America nu ne-a tentat pe noi. Dacă era să rămânem, am fi rămas după momentul Los Angeles, când Fred Lebow, un român evreu la origine, a vrut să ne da două milioane de dolari numai să nu mai plecăm de acolo. El a organizat maratonul de la New York și Mila de pe Strada 5. Am avut oferte din Grecia, Germania, din mai multe locuri. Poate am fost și încercați de Securitate, ca să afle ce e în capul nostru. La un moment dat ne era frică să nu ne răpească careva din străinătate, la ce propuneri primeam.
Facem, din nou, o scurtă pauză. Pentru a vă da seama de importanța ofertei făcută de Fred Lebow, originar din Arad și născut sub numele de Fischel Lebowitz, trebuie precizat faptul că acesta este o figură de legendă în lumea atletismului internațional, chiar și după mulți ani de la dispariție (1994). El a fondat Maratonul de la New York, transformându-l într-unul dintre cele mai importante concursuri din lume. A mai pus la cale alte două competiții celebre: Mila de pe Strada 5 (Fifth Avenue Mile), la care doamna Puică face referire și cursa de 10 kilometri dedicată exclusiv reprezentantelor „sexului frumos”, denumită Crazy Legs Mini Marathon, ce este organizată anual în Parul Central din New York. De asemenea, timp de 20 de ani a fost președintele unei cunoscute comunități de alergători la nivel mondial: New York Road Runners.
– Vă propun o comparație între atletismul de azi, din anul 2020, și cel din vremea dumneavoastră. Cum a evoluat, care-i diferența, cum le vedeți în oglindă, ce părere aveți?
– Atletismul din vremea noastră nu se compară cu nimic cu cel din ziua de azi, nu au nicio legătură. E prea mult bine și sunt de toate – cam asta e părerea mea. Copiii de azi au de toate, iar noi nici nu știam cum arată televizorul color. 90 la sută din copiii de acum stau pe internet, au timp de cluburi, distracții, băutură, țigări, droguri. Păi cum să vină să alerge, pentru că sportul e greu, trebuie să recunoaștem acest lucru. De ce să mai muncească ei? De ce să muncească, atunci când el are totul de-a gata acasă? Pe undeva părinții trebuie să fie încurajați să-și orienteze copiii către sport. Pentru că prin ceea ce le oferă, părinții le fac rău copiilor. Ați văzut acei copii obezi, care toată ziua mănâncă și stau pe scaun, la internet? Ei se îmbolnăvesc încă din copilărie. Asta-i diferența de la cer la pământ!
Pe de altă parte, în ziua de azi nu mai ai baze sportive. Unde să facă sport, unde să alerge și să facă atletism?
Nu mai avem baze sportive!
– De ce atletismul românesc nu mai înregistrează performanțele din perioada dumneavoastră, chiar și în anii de după, când încă mai aveam rezultate mari? Că după aceea a intervenit declinul.
– Pe timpul nostru erau copii, școli sportive unde puteai să faci o selecție extraordinară, licee sportive unde puteai să-i ajuți pe copii, să-i ții în cantonament, să le dai mâncare, să le asiguri condiții de pregătire. Revin: nu mai avem baze sportive. Uitați, la stadionul 23 August cum îi ziceam noi, devenit „Lia Manoliu” a venit fotbalul peste noi, care are mult mai mulți bani. Se investiseră bani în pistă, se pusese tartan, bani băgați în tribuna oficială din marmură. Și au venit unii cu interese și au vândut stadionul. Era un lucru făcut. După ce s-a aprobat să se facă noul stadion, am vrut să merg să mă leg cu lanțuri de stadion, aveam lacăte. Dar nu mi-au dat voie să intru cei de la firma care începuse lucrările acolo, erau jandarmii puși de jur-împrejur. Și nu m-au lăsat să mai intru o dată pe pista unde au fost făcute atâtea performanțe și recorduri, să mă leg acolo.
Uite cel mai bun exemplu Predealul, Brașovul. Nu am nimic cu politica, dar acolo sunt puși oameni care nu au tangență cu sportul. Poate au avut scutire de sport. Și vin acum și ne dau lecții celor care, vorba vine, 30 de ani am mâncat transpirația pe pâine.
Totul ar trebui să plece, până la urmă, de la oamenii de bine din toate domeniile, nu neapărat de sport.
Nu am cum să închei acest prim articol de pe blog, fără să-i mulțumesc lui Dan Străuți, fotograful care ne-a însoțit și s-a străduit, ca de fiecare dată, să fie la înălțimea situației și, bineînțeles, a partenerului de poveste, campioana noastră, Maricica Puică.