Anul trecut, pe 23 iunie, ne-am auzit la telefon. Zoltan Hegheduș împlinise 73 de ani. Era vesel, în formă, ca de obicei. Ce bucurie avea în poveștile cu antrenamentele de forță din Uzina de Autocamioane, „când băteam cu barosul până la epuizare giganticele cauciucuri de camion”! Nu i-a plăcut la Dinamo, a iubit Brașovul. Și câte și mai câte și-a amintit… A fost ultima-i aniversare frumoasă, pentru că necazurile i-au început tot vara trecută, prin august.
În acest an, pe 23 iunie, pe la 10 și ceva dimineața l-am apelat din nou, să-l urez. Ajunsese la borna celor 74 de ani. Omul vioi, uriașul din sectorul de aruncări – atletul fără vârstă, campionul și recordmenul, arbitrul -, avea vocea vlăguită, pierdută undeva în depărtare. Poveștile nu au mai fost lungi ca altădată, ci simple frânturi de dialog, triste, apăsătoare. Se resemnase cu un sfârșit ce-mi mărturisea că-l simte „pe aproape”. „Gata, ruleta nu se mai întinde!”, mi-a șoptit.
Rămas bun, Zoli Hegheduș! 😔😢🕯️