Nea Ermil – așa îl știam, din descinderile acasă, la noi și din ale mele treceri, timpurii, de puști, prin redacția „Gazetei”. Despre Ermil Rădulescu (născut 13.01.1944 – decedat 14.09.1992), cunoscut și apreciat ziarist și scriitor brașovean, care a depășit demult nivelul local, fiind recunoscut în circuitul național al publicisticii din România, am mai scris. Dar scriu și acum, în această zi specială, de 13 ianuarie.
„În fiecare 13 ianuarie, de câțiva ani încoace, așteptăm ca în redacție să apară, așa cum ne-a obișnuit de-a lungul anilor, colegul și prietenul nostru, poetul și publicistul ERMIL RĂDULESCU. Născut într-o zi despre care spunea că îi poartă noroc, s-a stins înainte de vreme, împlinindu-și în îngemănarea cu eternitatea destinul de artist. De acolo, de dincolo de bine și rău, surâsul lui tutelează încă această «Foaie» pe care a păstorit-o și pe care a iubit-o atât de mult. Acum, la ceas de ianuarie, trimite cititorilor săi încă un mesaj, tulburător, ca însăși viața POETULUI.
Ce știți voi despre viața poetului
poeme poeme
nopțile lui secate de somn
nopțile lui înjunghiate de vise
ce știți voi despre viața poetului
despre oglinda spartă
pentru că un strigoi
a încercat să o înrămeze în aur
ce știți voi despre viața poetului
osândit la masa de scris
cu toate creioanele boante
peste sicriul hârtiei albe
ce știți voi despre viața poetului
colportări pitorești
zvonuri bizare
biografii romanțate
heruvimi căzuți în păcat
ce știți voi despre viața poetului
despre tristețea cu care
v-a-nmiresmat”.
Am citat din rândurile așternute in memoriam, în „Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură”, suplimentul cultural al „Gazetei de Transilvania” (ediția din 14-15 ianuarie 1995).
După decesul prematur, survenit după un complex de împrejurări nefericite și complicații medicale, pe patul spitalului, la București, sub titlul „Și nouă nu ne vine a crede…”, Dimitrie Roman, de care, spun apropiații, Ermil Rădulescu „s-a simțit atât de aproape”, a mărturisit, în revista „Teatrul” din 8-9 octombrie 1992 (conform adnotării doamnei Marcela, pe o foto-copie din arhiva familiei):
„A trecut în neființă cu aceeași dezinvoltură cu care a trăit pe pământ cei patruzeci și opt de ani ai efemerei sale vieți, exigentul critic teatral, sensibilul poet și gazetarul de talent și vocație Ermil Rădulescu, redactor-șef adjunct al cotidianului brașovean Gazeta de Transilvania.
Este de necrezut că acest bărbat optimist, vesel, exuberant și prietenos, comunicativ și glumeț, înzestrat cu o inteligență și un umor aparte, inconfundabil, un om în plină putere creatoare, să nu mai fie printre noi. Este de neconceput ca o minte sclipitoare și iscoditoare, mereu în căutarea adevărului și a dreptății, să nu mai gândească și ca un condei strălucit, incisiv și expresiv, să înceteze să mai scrie…
A fost un eseist cutezător, un poet rafinat, un ziarist ofensiv, un dramaturg – din păcate jucat doar de amatori -, satiric, îndulcit de lirism, un critic de artă plastică avizat. Dar, mai ales, s-a legitimat în viață ca un competent critic teatral. Critica teatrală a fost pentru Ermil Rădulescu o a doua natură, a practicat-o cu vocație autentică și a onorat-o și a îmbogățit-o cu articolele și cu cronicile sale, publicate constant în ziarele Drum Nou și Gazeta de Transilvania și în revistele Astra și Luceafărul, la care a deținut, o perioadă, rubrica de teatru. A colaborat, sporadic, la revistele Teatrul și Tribuna și la multe alte publicații.
Cronicile sale teatrale, pertinente și la obiect, scrise cu talent și aplicație și vizând activitatea majorității teatrelor din țară, articolele lui elaborate cu competență și responsabilitate trădează un gust evoluat, rafinat, un critic exigent, un profesionist al condeiului, un mare pasionat și iubitor de teatru, chiar și atunci când era necruțător de aspru, o făcea cu vădită speranță și cu intenție de a ajuta.
Acum, când Ermil Rădulescu ne-a părăsit brusc, pe nepregătite, pe neașteptate, noi, oamenii de teatru, ne-am întristat… Și nu ne vine a crede… Căci, fără el, mișcarea teatrală românească va fi mai săracă, mai lipsită de farmec și chiar și de umor… Anevoie ne vom obișnui cu marea lui absență”.
„Indiferent cu sine de parcă nu și-ar aparține, mai curând risipitor decât boem, fugărit de ispite, dar și fugărindu-le, Ermil Rădulescu este, în pofida lui însuși, un poet adevărat, dezinteresat de ecou, foarte interesat de sunet și, prin asta, înclinat spre refacerea continuă a textului dintr-o perspectivă care se schimbă, ea însăși, de la o clipă la alta.
Lipsit de vanitatea performanței, nu însă și de orgoliul lucrului bine făcut, poetul acesta nu va intra, probabil, niciodată în atenția provocată a literatorilor. Are, în schimb, șansa rară de a fi pur și simplu citit. Dacă nu astăzi, mâine, dacă nu mâine, poimâine, pentru că versul lui e într-o limbă care nu urmează întâmplările vieții de toate zilele, rezistându-le și, astfel, rezistând el însuși.
Aceste cuvinte au fost scrise în 1990. Din 1992, septembrie, Ermil Rădulescu nu mai e printre noi. N-am găsit de cuviință să adaptez frazele de mai sus la realitatea de mai jos pentru că despre poeți și poezie socotesc că nu se poate vorbi și scrie decât la prezentul continuu…”, a scris Laurențiu Ulici, în postfața cărții „Ochiul din lacrimă”, lucrarea postumă lăsată de Ermil Rădulescu și apărută la editura Dacia.
La lansarea cărții, petrecută pe la mijlocul lui aprilie 1995, într-o zi de joi identificată cu cifra 13 (!), în cadrul unui eveniment găzduit de Librăria „Șt. O. Iosif”, au participat soția, doamna Marcela Rădulescu, Laurențiu Ulici (critic literar și președinte al Uniunii Scriitorilor din România), Nicolae Prelipceanu, actrițele Virginia Itta Marcu și Paula Ionescu, omul de teatru Dimitrie Roman, prieteni și colegi de generație ai autorului, mulți scriitori, artiști plastici și ziariști. Am citat din fotoreportajul „Întâlnire cu ERMIL”, publicat în „Gazeta de Transilvania” (anul CLVIII, seria nouă, nr. 1571).
Alături, în aceeași „Gazetă”, Aurel Ion Brumaru, în cronica literară „Scriind, respirând, scriind…”, a așternut pe galbena hârtie de acum, amintindu-ne că „plecat dintre noi, Ermil Rădulescu n-a amuțit în lumea poeziei”, un text din care am desprins un fragment:
„Cartea nu doar supraviețuiește poetului fixându-i în raft amintirea, dar, ca volum de debut, naște ea, autorul, ivindu-l din eternitatea în care s-a așezat. Ermil Rădlescu o scrisese poate – pe aceasta, poate pe altele, încă mai de dinainte -, destinul, ajutat de proverbiala discreție a insului a stricat cu necruțare ordinea lucrurilor.
Astăzi cartea lui Ermil Rădulescu e însuși autorul – o existență nouă, ea de abia acum începe: cunoscutul publicist, remarcabil în critica de teatru, degustătorul de arte, intelectualul cu ștaif au fost. A fost și prietenul meu, în trecut stau, iată, convivul atâtora și ironistul, acolo e, cu toată frământarea lui, neliniștitul, probabil singuraticul. A început însă dă, Doamne, să am dreptate! – poetul. Nu e ultimul Ermil Rădulescu, cum se zice cu un tic editorial, e primul Ermil Rădulescu”.