Mai mult de jumătate din viață, Robert Rigo și-a petrecut-o departe de casă, de orașul natal, Brașov. În 2021, pe 9 mai, face 42 de ani, din care 24 de ani i-a trăit printre străini. Și aceasta datorită scrimei, care l-a trimis de acasă pe când avea 16 ani. Deci, nici măcar nu împlinise vârsta majoratului. A plecat la Craiova în 1995, după ce a terminat clasa a 10-a la Liceul cu Program Sportiv. 3 lame, 3 măști și 3 perechi de încălțăminte (marca PBT) de scrimă au reprezentat „prețul” cerut de președintele Ioan Hânda și pentru care a fost parafat transferul de la Tractorul Brașov la Craiova. În 2002, a lăsat Oltenia și s-a întors în Transilvania, dar la Târgu Mureș, iar după încă 10 ani, a plecat în Austria. Acolo, a petrecut alți 7 ani: un an la Graz și 6 ani la Linz. În 2019 s-a adunat de pe drumuri și din 1 septembrie acel an și-a început munca la Corona Brașov.
Revedere în Piața Sfatului, sub razele lui decembrie
De atunci s-a scurs aproape un an și jumătate, iar acum stăm la povești, el cu latte macchiato și apă plată în față, eu cu espresso lung și apă minerală, pe o terasă din centrul vechi al Brașovului, în „zona zero”, cum s-ar zice. Acolo unde în decursul istoriei acestei comunități s-a dat ora exactă fie pentru localnici, fie pentru târgoveți și oaspeții de tot felul, la „bing-bangul” ceasului de pe Casa Sfatului sau al celui de la Biserica Neagră, din imediata apropiere. Tâmpa cea verde ne protejează, semețul brad de sărbători e obiectivul central din piață și decorul perfect pentru poze și selfie-uri de sezon. E ceva mișcare și pe la căsuțe, clar – nu mai e târgul din alți ani, din cauaza pandemiei.
Acum aflu și eu: până să fie scrima, a fost înotul. Pentru că locuind în zona Gării, vizavi de Sala Sporturilor și bazinul de înot, Robi a fost dus de părinți, pe la vreo 4 ani, la înot. Pe care l-a lăsat… baltă, după 2 ani. Tocmai începuse școala, am mai scris de acea perioadă. Merită să amintesc însă că era în toamna anului 1986 când tânărul antrenor Eduard Mănucu a plecat pe teren, la racolarea de noi talente pentru secția de scrimă de la Tractorul Brașov. Acolo, într-o sală de clasă de la Școala Generală Nr. 19, l-a dibuit și pe elevul Rigo Robert. Tot acolo, la școala de lângă complexul Rapid, a învățat și a crescut și campionul olimpic Mihai Covaliu. Diferență de vârstă de mai puțin de 2 ani între cei doi, „Cova” era mai mare cu un an la școală. Într-adevăr, Școala 19 a fost unitatea de unde Clubul Sportiv Tractorul i-a cules, din bănci, de pe terenul de sport sau din curtea școlii, pe mulți dintre performerii săi.
Campion al României la toate categoriile de vârstă
9 ani la Tractorul (1986-1995), 6 ani la CSM Craiova, 10 ani la CSU Târgu Mureș și 3 ani la CSM Oradea – acestea sunt principalele repere ale carierei sale sportive. O carieră cu un palmares din care se distinge, bineînțeles, titlul de vicecampion de spadă al Europei la juniori, pe care l-a câștigat în 1998, la Bratislava. „Am pierdut finala cu polonezul Adam Wiercioch la o tușă diferență, 14-15”, punctează despre duelul cu cel care a devenit vicecampion olimpic, la o distanță de 10 ani mai târziu (Beijing, 2008).
În Cupa Mondială de seniori a ocupat de două ori locul 3, a devenit campion balcanic de 4 ori la individual și de 4 ori la echipe, iar campion al României la individual a fost la toate categoriile de vârstă (un titlu la copii, câte două la speranțe, cadeți și juniori, și încă unul la seniori).
Inevitabil, vine întrebarea: care i-a fost adversarul cel mai dificil? „Din spadasinii de afară, cele mai grele întâlniri le aveam cu cei din Ungaria, Franța, Italia, Germania și Rusia. Din țară, clar, a fost Nyisztor Alexandru, de la Satu Mare, stângaci ca și mine. Acum e stabilit în Ungaria și antrenează la un club din Debrecen. Îmi aduc aminte de primul meu concurs, eram în 1991, în penultimul meu an la copii. Atunci, la Cupa 1 Decembrie, organizată la Satu Mare, unde am ocupat locul 5, ne-am duelat prima dată. El a câștigat concursul. Un an mai târziu, l-am învins și am ieșit campion național la Miercurea Ciuc. De atunci, Nyisztor mi-a fost adversarul tradițional, cum se zice, la toate Campionatele Naționale. Am fost coechipieri la lotul național, care își desfășura activitatea la Craiova, de la juniori până la seniori, am fost și colegi de cameră, la un moment dat. Ca și comparație, eu trăgeam mai bine în țară, cred că 95 la sută din meciurile cu el le-am câștigat. Afară în schimb, la concursurile internaționale se clasa mai bine, în multe cazuri el intra în primii 8, iar eu prindeam primii 16”, răspunde Rigo Robert Mihaly.
Cele mai dificile momente trăite pe planșă
Care sunt cele mai dificile momente pe planșă, în timpul unui duel? „Eiii, sunt acele situații când conduci destul de detașat și adversarul întoarce meciul și pierzi, pe fondul lipsei tale de concentrare la maxim. Câte întâlniri nu s-au pierdut de la avantaj 10-6, să zicem. Odată, adversarul meu avea 13-7 și l-am văzut pe antrenor cum a plecat la altă planșă, unde trăgea un alt coleg, pentru că a crezut că meciul e gata pierdut. După un timp, a trecut întâmplător pe acolo, pe la planșa mea și nu i-a venit să creadă când și-a ridicat privirea și m-a văzut acolo, în duel, încă pe planșă. Până la urmă, am și învins atunci. Ideea e că tot timpul trebuie să-ți păstrezi aceeași concentrare și același ritm, aici consider că e tot secretul”, explică.
Dintre antrenorii cu care a lucrat îi amintește pe cei care i-au influențat cel mai mult cariera. Sunt trei. „Eduard Mănucu m-a pus în poziția de gardă, el m-a învățat foarte bine bazele scrimei, în acei doi ani cât mi-a fost antrenor. Tot la Brașov, cu Adrian Dragomir am deprins temeinic cele două acțiuni foarte importante, parada octav și fleșa, cu care am câștigat Campionatele Naționale și am ajuns la lotul național de spadă. Iar după aceea, fiecare antrenor a pus peste ce am învățat aici, la Tractorul. Adevărul e că scrima adevărată am prins-o la lot, la Craiova, cu domnul Dumitru Popescu, cel alături de care am și ajuns vicecampion european. Atunci, în ’98, după performanța de la Europene, am fost premiat cu titlul de «Sportivul Anului» în județul Dolj, în clasamentul întocmit pe baza rezultatelor înregistrate de toate sporturile. Premierea a avut loc la Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova, a fost un moment special de care povestesc tot timpul cu satisfacție”, mărturisește.
Din perioada de la Tractorul, amintește cu plăcere de faptul că i-a avut înaintași, dar și colegi mai mari de club, la care se uita cu admirație și care i-au transmis un plus de motivație, pe trei dintre cei mai reprezentativi sportivi ai Brașovului și ai scrimei din România: floretista Reka Lazăr-Szabo, sabrerii Vilmoș Szabo și Mihai Covaliu. Se impune o paranteză. Dintre aceștia, cu toții mari campioni care au crescut și au făcut performanță la Tractorul, „Vili” Szabo ocupă un loc aparte, măcar din punct de vedere sentimental. Pentru că atunci, în 1984, când a câștigat medalia de bronz la Jocurile de la Los Angeles (1984) cu echipa României era legitimat la CS Tractorul Brașov. Spre deosebire, Reka și Mihai plecaseră și punctau pentru alte cluburi (ea pentru Progresul și Steaua București, el pentru Dinamo București) când au atins vârful carierei și au urcat pe cele mai înalte culmi ale performanței sportive.
Întoarcerea acasă, la Brașov
Închid paranteza, înapoi în Piața Sfatului. Soarele ne binecuvântează, cu jucăușe raze de decembrie, Brașovul inscripționat pe Tâmpa se vede într-un mare fel. Mare și la propriu, și la figurat. Ce sentimente îl încearcă acum, când trece pe lângă locul de unde s-a ridicat în sport și unde toată baza sportivă a dispărut cu totul? „Din 1998 nu am mai trecut pe acolo ani de zile, o bună perioadă de timp. Prin 2015, cred, m-am întors din Austria și acolo era un magazin Lidl. Sala, peluzele și tribunele, terenurile de bitum nu mai erau, la fel și mare parte din uzină, se ridicase acel mall. În afară de poarta aceea mare, verde, de la intrarea în stadion, tribuna mică, cea sub care erau sălile de scrimă pe vremea mea, și gazonul de fotbal totul dispăruse. Acum, s-au dus chiar toate, zona e de nerecunoscut”, spune.
Cum l-a întâmpinat orașul Brașov, după restabilirea acasă? „Orașul s-a schimbat mult, dar am simțit din prima acel sentiment de «acasă». Acum sunt alte posiblități, turismul a evoluat foarte mult, însă a dispărut industria, totuși construcțiile noi apar una câte una. Brașovul e în dezvoltare, e unul dintre cele mai frumoase din România. Cei care au venit de afară au adus alte mentalități – și aici se simte schimbarea. Zilele trecute am mers prin Poiană și am observat multe pensiuni și construcții în stil austriac. Regret foarte mult că Liceul Sportiv, la care am învățat și eu, din clasa a șasea până într-a zecea – când am plecat la Craiova, s-a mutat din centru, de sub Tâmpa, la marginea orașului, la Uzina 2. Ironia sorții, din toamna trecută am ajuns să predau la «Sportiv», acolo unde am fost elev. Pentru că pe lângă faptul că sunt antrenor de scrimă cu gradul doi, sunt și profesor de educație fizică și sport cu definitivatul luat. În trecut, mai predasem la liceu, la Craiova și la Târgu Mureș”, se confesează.
Antrenorul lotului olimpic al Austriei
Despre perioada austriacă, 2012-2019? „Un an am fost la Graz, la clubul Union Sportverein Wirtschaftskammer, iar 6 ani la Linz, Fecht-Union Linz. Trei ani am fost antrenorul lotului olimpic al Austriei. Dimineața mergeam și antrenam la lot, iar seara de la 5 la 8, la club, îi pregăteam pe copii. Luise Elmer a câștigat medalia de bronz la Campionatul European de cadeți, la individual, și a ocupat un loc 5 la aceeași competiție. În urma rezultatelor obținute cu Luise, în 2016 am fost declarat cel mai bun antrenor din Austria.
Josef Mahringer a fost învingător în două Cupe Mondiale de juniori și a terminat pe poziția a 5-a la Campionatul European de seniori din 2019. Mai înainte, la calificările de la Praga pentru Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, a pierdut pentru un punct, pentru o tușă, biletul pentru Brazilia. Nu în ultimul rând, Steffi Fehrer a urcat pe podiu, pe locul 3, la Cupa Mondială de juniori. Cu sportivii de la clubul din Linz am câștigat în fiecare an titlurile de campioni, la individual și pe echipe”, îmi relata la primul nostru interviu, în 2019.
Cum s-a petrecut come-back-ul la Brașov și cum și-a început noua misiune la CSM Corona? „Am fost adus de Liviu Dragomir, fostul președinte, cu care mă știam de la Tractorul, unde mi-a fost și antrenor, un timp. E cel care a insistat să accept propunerea Coronei, mai ales că în acea perioadă aveam și variante de a antrena în străinătate. Mi-a plăcut ideea de a construi o secție nouă, de la zero, crescând copii și tinere speranțe, care în ani vor deveni seniori. La Corona avem toate cele trei arme, iar eu, la spadă, am în prezent 14 copii la inițiere și 16 la avansați. Sunt câțiva copii talentați, de perspectivă. Din păcate, ne-a dat peste cap și pe noi această pandemie. Ne-am continuat antrenamentele, în condiții speciale, respectând măsurile și regulile de protecție împotriva Covid-19, dar fiind un sport desfășurat în sală, nu am avut parte de concursuri. Sperăm să ne revenim cât mai repede la normal”, face o trecere în revistă.
Cu Rigo Robert, despre scrimă
Nu pot să închid agenda de notițe – mda, ziarist de „modă veche”, fără să adaug câteva din spusele sale despre scrimă, ca disciplină sportivă, și despre ce ar trebui să știe părinții cărora le îndrumă pașii copiilor pe urmele lui D’Artagnan. „Cu toate cele trei arme ale sale – spadă, sabie și floretă -, scrima e un sport nobil, care ordonează viața și gândirea sportivilor. E nevoie de anumite calități, dar totul de la copil pornește, iar antrenorul trebuie să prindă «aluatul bun», cum se zice în antrenorat, pentru a urca spre performanță. E nevoie de multă răbdare din partea tuturor: copii, părinți, antrenor. Poziția de gardă, fandările, loviturile la manechin, coordonarea – mai ales la spadă!, și tot «abecedarul» scrimei cer cam doi ani de zile, ca timp, pentru a le pune la punct la începători. Ca și calități, scrima are nevoie de viteză de reacție și de deplasare, de îndemânare și coordonarea braț-picior, cam 50 la sută e concentrare și restul tehnică”, conchide Rigo Robert. (credit foto: Rigo Robert – arhiva personală)