Copil fiind, pe Mihail Ivăncescu, pentru că așa apărea în acte, oficial, cu litera „l” la urmă, îmi confirmă fiul său Dragoș, l-am cunoscut în a doua parte a anilor ’80. La fel ca pe marele Pescaru şi inegalabilul Petru Cadar, tot prin prisma tatălui meu, mereu pasionat și conectat la sport.
Pe atunci, nea Mişu era antrenor la Tractorul Braşov. La secția de fotbal a celui mai puternic club sportiv al orașului și al județului nostru, domnia sa pregătea echipa juniorilor mari. Sau juniorii republicani, cum li se zicea.
Nu credeam să greșesc categoria de vârstă. Însă pentru a fi sigur, îi cer ajutorul de la distanță, tocmai în Spania, unde trăiește de ani de zile, jucătorului cu care începea trupa de mânji în acea toamnă a anului 1987, adică omului dintre buturi. Mai precis lui Florin Ion Ungurianu, portarul de perspectivă de atunci, din campionatul 1987-1988 și cel promovat în prima divizie, mai târziu. Abia apoi s-a ajuns la configurarea de primă ligă, când s-a realizat trecerea de la vechiul sistem divizionar, de tip sovietic la cel profesionist, de tip nou, specific lumii capitaliste.
Eram pe finalul anilor ’80, când România avea mari portari în activitate: Duckadam, Lung, Moraru, Stângaciu sau Liliac, pentru că Stelea și Prunea erau la început. Iar la poalele Tâmpei fascinau prin intervenții Polgar și Șanta. Poate de aceea mi-l aduc aminte mai ușor pe uriașul din poarta „tractoriștilor”. Brașoveanul nostru, care mai încolo și-a făcut intrarea în fotbalul mare pe ușa din față, la Steaua Bucureşti, imediat după Revoluție, în 1990.
Rememorez un detaliu de atunci, de la jocul lui septembrie ’87. Băieții pregătiți de nea Mişu își susțineau meciurile de acasă, din Campionatul național pe Stadionul Tractorul duminica, cam după partida-vedetă a seniorilor. Starea gazonului era importantă. De regulă, cei mari jucau de la ora 11, cu arena plină cam de fiecare dată, pe un gazon de care nea Ionică Moldovan, tatăl fraților Eugen și Călin – fotbaliștii brașoveni atât de bine cunoscuți, avea grijă ca de ochii din cap. Sâmbăta se muncea în România socialistă, doar duminica era pentru timpul liber și distracția populației, a clasei muncitoare, inclusiv prin organizarea de competiții sportive.
Atunci, la meciul când l-am cunoscut pe regretatul Ivăncescu, tinerii reprezentanți ai Uzinei de tractoare (vă mai aduceți aminte de UTB-ul ce trona peste tot prin zonă?), au înregistrat o victorie la scor, fără probleme. Un rezultat de maidan, cum se spune chiar și în zile noastre.
Cam atât îmi reamintesc. Aaa, să nu-l uit pe simpaticul maseur Gheorghe Cerchez, un statornic personaj în viața grupării ale cărei culori erau galbenul și albastrul. Cam ca ale Coronei de astăzi, căci nimic nu e întâmplător în viață. Dar despre asta, sigur, revin cu altă ocazie.
Din Spania, de la aceeași sursă, îmi parvin și alte informații, interesante, cuprinse în câteva decupaje. Ca mulți alții, Ungurianu are notate meticulous de toate din acea perioadă a carierei.
De exemplu, îmi face cunoscută formația Tractorului, învingătoare cu 1-0 (1-0 la pauză, gol Dan Neacșa) într-o deplasare la Metalul Plopeni (duminică, 6 septembrie 1987): Ungurianu – Stescu Florin, Constantinescu Florin, Hoisan Laurențiu, Nistoroschi Florin, Mihăescu Sorin, Mărculescu Marian, Muzsikas Geza, Hogea Petrică, Neacșa Dan, Socol Liviu. Rezerve: Decu, Ionete, Cotor, Câmpeanu.
De atunci datează și imaginea de mai sus, cu elevul Ungurianu și elegantul antrenor Ivăncescu, parte din colecția personală a celui dintâi.
Acesta a fost începutul, primul pas al relației mele, copil din Brașov, cu aniversatul zilei de astăzi, 22 martie. De atunci, am cunoscut împreună multe întâmplări, mai ales în perioada când scriam la Gazeta de Transilvania, când am colaborat îndeaproape și chiar ne-a fost antrenorul echipei ziarului, la Cupa Presei brașovene de mai demult.
Dacă ar mai fi fost fizic printre noi, azi, Mihai Ivăncescu ar fi împlinit vârsta de 84 de ani. Legendele nu mor niciodată, a postat dis de dimineață clubul de fotbal al cărui părinte spiritual este. Într-adevăr, nea Mişu este printre noi. Câte și mai câte avem cu el!
De aceea abia aștept să treacă Paștele și să mă apuc de documentarea cărții biografice pe care urmează să i-o dedic fotbalistului, arbitrului, antrenorului, conducătorului de club și, bineînțeles, omului Mihai Ivăncescu. Sper să îmi iasă, pentru că o merită. (foto: Cupa Mihai Ivăncescu)
Post-scriptum. Peste câteva zile, pe 27 martie, Nicolae Pescaru avea şi el ziua de naștere. Ar fi făcut 83 de ani. Pescaru, Ivăncescu și Adamache au format trioul trimis de Braşov pentru a reprezenta România la Cupa Mondială din Mexic 1970. Urmează două cărți, publicate la pachet, despre cel mai mare fotbalist brașovean al tuturor timpurilor.