Mijlocul „Lunii lui Florar” mi-a hărăzit prima experiență în Delta Dunării. Au fost trei zile frumoase, cu liniște și soare, cu cadre și peisaje de vis, petrecute în mare pe vaporașul-gazdă, în barca din dotare și cel mai puțin pe uscat. Meniu bogat în pește preparat în felurite moduri (borș, storceag, plachie, crap pe varză, somn prăjit cu mujdei de usturoi și mămăliguță, grujoane, cârnăciori etc.) și alte bunătăți locale de-ale gurii ne-au binedispus privirile și mai apoi papilele.
Fiind luna mai, fără călduri de vară, am scăpat de vizitele renumiților țânțari de care mulți fug și se ascund. Am trăit genul de escapadă ce merită repetată o dată pe an, cu o durată nu mai mare de trei zile, mai ales pentru cei ca mine, pentru nepescari.
Singura dată când am pășit pe uscat am făcut-o la Mila 23, în satul de baștină, acasă la Ivan Patzaichin, legendarul nostru campion, plecat în cursa eternă la 5 septembrie 2021. Mai avea puțin și ar fi împlinit vârsta de 72 de ani. Un monument al sportului românesc, un campion olimpic nepereche.
De la rustic și conservat la neîngrijit și degradat e cale lungă. Cam la fel și cu drumeagurile de acces către Muzeul Ivan Patzaichin. E treaba autorităților locale și județene, sau care-or mai fi, să le rezolve. Amestecul arhitectural dintre dărăpănat, tradițional și stiluri amestecate din sudul țării, să nu spun kitsch, l-am întâlnit cam peste tot în Deltă unde există așezări umane.
Ridicat pe locul casei părintești, muzeul are trei părți. Cea mai importantă, elementul central, impozant e turnul-observator înalt de 18 metri, cu 4 etaje și o terasă, la ultimul nivel, ce oferă, într-adevăr, o panoramă deosebită. Fiecare etaj ni-l înfățișează pe patronul spiritual al așezământului în toate etapele vieții: copilăria, cariera de sportiv, cariera de antrenor, perioada de antreprenor și promotor al patrimoniului natural și cultural al Deltei.
„Am pornit din Deltă cu visul să fiu campion. Sunt convins că dacă aș fi rămas la Mila 23 aș fi fost pescar fruntaș”, e mesajul marelui Ivan pentru posteritate. „Mi se umplea sufletul de frumos să mă trezesc cu susurul Dunării la tîmple, cu soarele dimineții printre firele de stuf”, un alt citat.
Centru de inovare comunitară și zona administrativă și de rezidențe întregesc ansamblul.
Ce mi-a plăcut.
- Inclusiv la ridicare turnului, pe structură metalică, cu scară circulară pe interior, s-au folosit materialele naturale la care se apelează în mod tradițional în construcții: lemn, stuf, argilă, cânepă. Toate acestea integrate într-un concept aproape de zilele noastre.
- Prezentarea celor mai valoroase medalii, cupe, trofee și distincții obținute de Ivan Patzaichin în sala tezaurului, a imaginilor cu momente-cheie din viața și activitatea lui.
- La loc de cinste au fost enumerați, cu performanțe cu tot, toți campionii la kaiac-canoe ridicați din cele trei sate ale comunei Crișan:
- Lavrente Calinov, Achim Sidorov, Afanasie Sciotnic, Serghei Covaliov, Vicol Calabiciov, Antrop Varabiev, Afanasie Butelchin, Maria Nichiforov, Agafia Constantin, Policarp Malîhin, Chiriac Marcov, Robert Vînturiș din satul Mila 23;
- Nicolae Artimov, Andrei Conțolenco, Ion Terente, Petre Maxim, Aurel Simionov, Serghei Procop, Gheorghe Simionov, Toma Simionov din satul Caraorman;
- Haralambie Ivanov, Vasile Simiocenco, Lipat Varabiev, Vasile Serghei, Gheorghe Titu, Ionel Jigarov, Aurel Macarencu, Victor Simioncencu din satul Crișan.
Toți aceștia sunt campioni sau medaliați la cele mai importante întreceri din lume: Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Europene.
Ce nu mi-a plăcut.
- Intrarea se face fără a plăti vreun ban. E drept, se pot oferi donații, însă asta e altceva, să nu amestecăm borcanele. Gratis nu există, mai ales la un asemenea nivel. Sincer, simțământul meu e că imensul Patzaichin e dus în derizoriu cu această politică nesănătoasă. Păcat, nu merită.
- Nu există un loc de vânzare suveniruri (tricouri, șepci etc.), nici măcar online, pe site-ul muzeului. Nu mi-am imaginat că dintr-un asemenea obiectiv se poate pleca așa, cu mâna goală. Uite că mi-au fost înșelate așteptările,
Cam asta a fost experiența acasă la „Amiralul sportului românesc”, așa cum a fost intitulat personajul de legendă care a făcut parte din clubul sportiv al Ministerului de Interne, Dinamo București vreme de 43 de ani: 18 ani ca sportiv, 25 ani ca antrenor. Ba chiar a avut și un înalt grad militar (general de brigadă).
Concluzia mea: mi-a plăcut ce am văzut, dar nu m-a dat pe spate, iar Ivan Patzaichin merită mult mai mult acolo, în locurile de unde s-a înalțat pe culmile cele mai înalte ale performanței.