Actorul Mircea Andreescu a fost unul din oamenii pe care i-am admirat, copil fiind, pentru statura și mersul sportiv, un pas ușor săltat și hotărât, alura impunătoare, coordonarea mișcărilor de brațe și picioare, privirea și pieptul înainte, când trecea printre blocurile din zona Gării. Parcă mângâia, elegant, pe unde călca.
Avea un fel de aură, atrăgea privirea oricui. Şi azi îl mai zăresc pe la Piața Dacia, greu să-l ratez.
Crescând, am auzit că „este actorul”. L-am descoperit în portretele mari, ce tronau în fața Teatrului Dramatic din Brașov. Vizavi era stația de troleu, ca și acum. Azi avem autobuze electrice. Ne-am dat dracu, ce se mai ceartă pe ele și își revendică paternitatea proiectelor și realizărilor. Revin, scuze de paranteză. Şi de acolo din stație, tare mult mai admiram panourile cu afișe ale evenimentelor teatrale din vremurile alea. Unde, bineînțeles, la distribuție numele și prenumele îi apăreau de fiecare dată.
Ce au mai trecut anii. De vreo două-trei ori am urmărit filmul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost? L-am regăsit magistral acolo în rolul pensionarului Pişcoci. Bătrânelul acela aflat în stânga studioului tv, în jurul căruia s-a învârtit creația lui Porumboiu, care povestea cum a trăit în capitală momentele din decembrie 1989.
Pe la sfârșitul anului trecut (2025), am aflat de cartea pe care a scris-o în perioada de pandemie: Culise – jurnal (2021, Editura Creator). N-aveam cum s-o ratez. Citesc pe coperta din spate: „Actorul Mircea Andreescu rememorează, în Culisele domniei sale, parcursul a jumătate de secol de carieră artistică, punctând sau dezvoltând, dintr-o perspectivă personală inedită, episoade din istoria teatrului de la Braşov și din istoria teatrului românesc”.
„Cititorul descoperă sau recunoaște panorama unei lumi aflate sub vicisitudinile vremurilor și care, nu de puține ori, se zbate și se scutură, pentru a putea accede la fapte de cultură adevărată, nepervertită de contextul politic sau de meschinele interese personale ale unora. Cultura este, sau ar trebui să fie, mai ale în cazul poporului român, sufletul națiunii. Mircea Andreescu și-a dat cu asupră de măsură obolul pentru acest deziderat, în pofida unor vitregii care au vrut și vor să destrame sufletul națiunii”, continuă Radu Aldulescu.
Printre mărturisirile făcute de maestru în Culise, am descoperit și prima lucrare ce i-a fost dedicată: La porțile ficțiunii cu Mircea Andreescu, de Constantin Paraschivescu (2005). Le-am nimerit în ordinea inversă apariției, bine că am făcut-o și așa.
Comparându-le, categoric, prima realizare scrisă de cunoscutul critic de teatru e mult mai tehnică, mai profundă în detalii (personale, profesionale, documentare). O veritabilă carte de căpătâi a teatrului brașovean. Cea de-a doua, autobiografia, e scrisă într-o notă mult mai personală, poate uneori prea aspru, pe direct, după felul omului și autorului, după modus-ul vivendi al actorului.
La o agapă, îi povestesc lui Ef despre personajul meu și poveștile sale. S-a pus pe scris: Să rămână în istoria cinematografiei mondiale că lui Bono i-a plăcut tricoul lui Porumboiu.
Acum am dat și peste interviu: O discuție cu legendarul actor Mircea Andreescu despre teatru, film și cultura brașoveană.