Când spui rugby în Brașov, gândul te duce, automat, la Vasile Soporan, antrenorul prin „școala” căruia au trecut generații întregi, mii din copiii și adolescenții comunității de la poalele Tâmpei. Astăzi, 20 februarie, dânsul împlinește vârsta de 79 de ani, prilej cu care redau din rândurile pe care fostu-i jucător Mihai Vioreanu i le-a dedicat omului care i-a pus în mână mingea de rugby pentru prima dată și, după cum se va vedea, i-a deschis calea în viața sportivă, mai ales, dar și în cea de după încheierea activității de succes pe gazon.
Așadar, în seria de „portrete ale marilor antrenori ai rugby-ului românesc”, fostul internațional al României din perioada anilor 1994–2003, în prezent un reputat medic ortoped în Irlanda, la Dublin, a povestit despre nea Vasile al nostru, „dom’ profesor” cum îi se adreseau și i se adresează foștii sau actualii elevi de la Rugby Club Brașov, cel care „și-a dedicat copiilor aproape întrega carieră, educând generații după generații în adevăratul spirit rugbyistic”.
„În 1986, nea Vasile cum îl numeau cei de la CFR Brașov – secția de rugby a renunțat în a mai antrena echipa de seniori și a luat o decizie importantă ce avea să o urmeze întrega viață. «Mă voi ocupa numai de copii și de educația lor rugbyistică». Personal am avut parte de ceea ce consider retrospectiv – norocul vieții mele: să îl întâlnesc pe «dom’ profesor» (nu am reușit nici până în momentul actual să mă pot adresa altfel) în parcul Gării Brașov (n.n. – zona unde în prezent există mall-ul Unirea și parcarea sa). A strâns toți copii din cartier și pe un spațiu verde din parcul gării a început o aventură de neconceput, o aventură rugbyistică de basm. Îmi aduc aminte cu emoție de primele antrenamente cu băieți și fete (pentru a trezi un interes în întreg cartierul), de prima oară când mi-a fost încredințată mingea de rugby peste week-end (trebuia să fii prezent la un număr fix de antrenamente să primești mingea acasă – pentru a menține interesul), de curățarea parcului și amenajarea săptămânală de către toți copiii implicați cu dumnealui în frunte, de antrenamentele în mica pădurice alăturată pățind și evitând copacii, de primele vestiare constituitea din cuiele bătute în mesteacănul din colțul parcului, de primul tricou pe care ni l-am făcut noi singuri printând cu tuș pe un tricou alb «leul britanic» – semn atât de sugestiv educației, ce fără să știm aveam să o primim de la «dom’ profesor». Asemenea educație în zilele noastre se plătește extrem de scump la școli private de rugby.
Îmi aduc aminte cum selecția o făcea examinând carnetul de note de la școală, iar cei cu note mici nu erau primiți la antrenamente. Cei care prezentau interes erau invitați pe rând la dânsul în casă (ne striga de pe geam) și le erau prezentate trofee, scrisori, reviste de rugby și îi era împrumutată, timp de o săptămână, istoria rugby-ului românesc a domnului Manoileanu.
Totul era calculat, programat pentru a nutri pasiune, pentru a nutri un spirit rugbyistic în care credea cu toată ființa. Echipa se forma din copii cuceriți, pasionați care își aduceau prietenii convingându-i că vor avea parte de ceva deosebit.
Îmi aduc aminte nenumăratele istorioare cu tâlc rugbyistic, de poveștile care creau modele de personalitate rugbyistică pentru noi cei mici…”.
La mulți ani cu sănătate, dom’ profesor și izbândă în lupta de recuperare (în acte, în patrimoniul clubului) a Bazei sportive din Noua, casa rugby-ului brașovean!