Vă mai aduceți aminte de Toto Cutugno, italianul vero, cu al său recital susținut în Piața Sfatului din Brașov, la Cerbul de Aur din 1993? Și acum îmi răzbat versurile odei sale pentru viața la țară: Voglio andare a vivere in campagna! (Vreau să mă mut la țară!).
Vreau să mă întorc la țară/ Vreau să lucrez pământul și să tai lemne/ Dar trăiesc aici, în oraș oamenii de-aici sunt atât de reci/ Nu mai poți comunica/ Nu mai poți respira aici cerul nu mai e albastru/ Și nu mă mai distrez…
Un cântec parcă scris înadins, cu dedicație, pentru cel care a fost Franco Baresi, omul care a dus la nivel de artă rolul de libero în fotbal.
L-am descoperit în mai 1989, la celebra finală din Cupa Campionilor Europeni, înaintașa Ligii Campionilor de azi. AC Milan nu i-a dat nicio șansă Stelei noastre, echipa mea de suflet, administrându-i acel 4-0 fără drept de apel.
Victoria de atunci era în perioada dominației marelui Milan creat de cheliosul Arrigo Sacchi, cu celebra tripletă olandeză Gullit, Van Basten și Rijkaard. Toți ochii erau pe vedete, însă Baresi, căpitanul, era dirijorul unei echipe de excepție, care în 8 ani (1987-1995) a cucerit de 4 ori titlul în Italia, de 4 ori Supercupa, de 4 ori Liga Campionilor, de 3 ori Supercupa Europei, de 2 ori Cupa Intercontinentală. E ceva, nu?
Fotbalul era fotbal, un sport, nu imensa mașinărie de făcut bani de azi. Chiar și atunci, când AC Milan era deținut, condus și finanțat de il grande Silvio Berlusconi.
„Il Capitano” împlinise 66 de ani pe 8 mai, iar anunțul dispariției sale, una total neașteptată, a făcut rapid înconjurul lumii. Ultima prezență în public i-a fost la deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă din acest an de la Milano-Cortina, când a purtat flacăra olimpică alături de marele rival de la Inter, „Beppe” Bergomi. Unde altundeva dacă nu pe San Siro, stadionul unde au avut atâtea lupte împreună ca adversari.
Din noianul de articole și postări despre Franchino Baresi, unul m-a uns pe suflet. Cel din Gsp, sub semnătura lui George Nistor, în care ne este înfățișată relația dintre „omul care hotăra unde începe și unde se termină dreptunghiul” și Werner Herzog, binecunoscutul regizor german.
Țărani la origine, amândoi au fost uniți de geniul de a vedea spațiul altfel decât o facem noi, pământenii, oamenii de rând. Superbă pledoaria despre mediul rural, fotbal și viață:
„Avem încredere în pământ și privim cerul, spunea el. Când trăiești într-un sat, înveți că nimic nu poate fi grăbit. Că există un timp al semănatului, unul al ploii și unul al recoltei. Că răbdarea nu e virtute, ci condiție de supraviețuire”.
De acolo, de la Travagliato, o comună din provincia Brescia, cu o populație cam ca a Tărlungeniului nostru de Brașov, s-a ridicat unicul număr 6 milanez, într-o familie cu 8 copii, ai căror părinți au murit devreme. Și tot acolo a învățat că „durerea, dacă o strigi, nu trece, iar oamenii puternici nu sunt întotdeauna cei care vorbesc cel mai tare”.
În 1997, după ultimul meci jucat în roșu și negru, tricoul pe care l-a purtat, cel cu numărul 6, a fost retras și pus la loc de cinste în istoria clubului unde a evoluat neîntrerupt 20 de ani (1977-1997). Unde a cunoscut inclusiv gustul amar al retrogradării în Serie B (1980), unica din existența grupării fondată în 1899 de niște tineri englezi. Apoi a urmat drumul spre podiumul măririi și al gloriei.
Baresi a fost un fotbalist fabulous, cu o autobiografie „Libero di sognare” (Liber să visezi) pe care a lansat-o în 2022 din dorința „de a oferi un imbold și încredere în tine însuți chiar și împotriva adversităților și dificultăților pe care viața ți le pune în față”. Poate se va găsi cineva inspirat să ne-o ofere și în limba română. Pentru că merită!