Este unul din cei mai spectaculoși atleți ai României, unul cum, probabil, contemporanii mei nu vor mai întâlni. Afirmația îi aparține întru-totul reputatului antrenor de la Sfântu Gheorghe, Carol Șanta, departe printre străini și astăzi. „Primul antrenor român de atletism «naturalizat» în Kenya”, cum a fost prezentat în Libertatea, și cel despre care brașoveanul nostru, Ovidiu Olteanu, spune că „este antrenorul împreună cu care a avut cele mai valoroase rezultate din întreaga mea carieră”. Replicile, și una, și cealaltă spun totul despre relația celor doi și roadele ei. Dar până să se ajungă aici, toate au avut un început.
Era prin anul 1985. Avea vârsta de 15 ani, locuia în zona Calea București și s-a apucat de atletism din pasiunea pentru… o fată. Domnița era mai mare ca el, cam pe la vârsta majoratului, atletă, sprinteră, înaltă, cu o salbă de medalii adunate, o mică vedetă locală. Așa a debutat aventura lui Ovidiu Olteanu în atletism, pe stadionul de lângă Poarta Schei, la Clubul Sportiv Școlar (CSȘ) Luceafărul, unde a intrat pe mâna regretatului antrenor Liviu Mereuță.

Antrenamente, concursuri, rezultate mai bune și mai puțin bune, victorii și eșecuri, toate s-au adunat frumos. Și sunt așternute în cartea autobiografică pe care e gata să o scoată acum, la finalul anului. „Am preferat să o scriu eu nu pentru că aș avea nu știu ce talente de scriitor, mi-ar fi fost mai ușor să povestesc și să o las spre grija cuiva care se pricepe să o scrie, dar așa am simțit. Am avut și am acel sentiment de «să fie a mea». E normal, pentru că acolo, în acea carte sunt eu, așa cum am fost ca atlet și sunt ca om. Și cine altcineva nu știe mai bine ca mine ce am simțit și cum am trăit acele curse, acele momente frumoase sau mai puțin frumoase. Acolo sunt cele mai multe din amintirile mele”, îmi mărturisește Ovidiu, acum ajuns la 50 de ani.
De ani buni nu mai e acasă, la Brașov sau în România. Locuiește în Statele Unite ale Americii (SUA) din 2003, lângă Detroit, cu familia: Denisa Costescu, și ea fostă atletă de performanță, de la Deva, cu care s-a căsătorit în 2000, și fiica lor, Alisia, în vârstă de 14 ani. Părinții sunt antrenori de cross-country și pistă, la un liceu din zonă. „Alergăm zilnic și acum, cam 7-12 kilometri”, recunoaște.
Fata s-a născut acolo, în State, este în clasa a 9-a, aleargă în competiții de cros. Le calcă pe urme părinților. Până va termina studiile, peste cam 4 ani, vor rămâne pe loc acolo. Apoi, cine știe, Ovidiu recunoaște că îl bate gândul întoarcerii. „M-ar atrage un proiect cu atletismul în școli, pe care să-l implementez luând modelul american de aici. Știu că e dificil, aici fiecare școală are propria bază sportivă, iar în România infrastructura e la pământ. Însă trebuie încercat, m-aș implica într-o asemenea zonă. Cu răbdare, sigur s-ar obține rezultate”, afirmă.
Arunc o privire peste cluburile la care a fost legitimat în România: CSS Luceafărul Brașov (1986-1988), Steaua București (1989) – în perioada stagiului militar obligatoriu, cum era înainte de 1989, Farul Constanța (1991), Farul CFR Constanța (1992-1993), Farul CFR-LPS Constanța (1994), CSM Sfântu Gheorghe (1995-2001), Olimpic Sport Craiova-Farul Constanța (2002-2003).
Rând pe rând, Ovidiu Olteanu a lucrat cu antrenorii: Liviu Mereuță (1985-1987), Petre Lupan (1989), Nicolae Tacorian (1990), Ion Veliciu (septembrie 1990-decembrie 1992) și amintitul Carol Șanta (decembrie 1992-martie 2001).
Ultimul dintre aceștia ia cuvântul, în povestea fostului elev:
„Puțini atleți au o asemenea sete de performanță, încât într-o eră fără telefoane mobile și GPS, să hoinărească pe străzile unui oraș, în căutarea blocului în care locuiește un antrenor. Așa l-am cunoscut pe Ovidiu Olteanu, omul care a bătut la ușa casei mele, neanunțat, cerându-mi să-l ajut să doboare recordurile României în probele de semifond și să cunoască gloria sportivă peste hotare.
L-am antrenat și susținut în, probabil, cele mai frumoase, dar și cele mai grele momente din cariera lui, înțelegând de fiecare dată potențialul extraordinar, talentul unic și personalitatea complexă, deloc ușor de gestionat. Am apreciat mereu capacitatea lui Ovidiu de a se mobiliza și de a găsi resurse nebănuite în momente-cheie, dar și modul în care reușea să savureze victoriile și succesul. E păcat să obții rezultate și să nu știi să le trăiești, mai ales când vorbim de efemera bucurie a sportivului de performanță.

Atletismul a avut mereu nevoie nu doar de alergători buni, ci și de personaje capabile să iasă în evidență, iar Olteanu a fost un astfel de atlet. Ovidiu a făcut parte din cel mai puternic grup de alergători de semifond pe care i-a avut vreodată România la masculin. Doar contemporaneitatea cu o serie de mari campioane în atletismul feminin a atenuat strălucirea rezultatelor acestor băieți, care au reușit într-una din cele mai prolifice perioade ale semifondului european să fie protagoniști la competițiile europene și mondiale.
Cariera lui Ovidiu a fost marcată de momente de dramatism, înfrângeri la sutimi de secundă distanță, victorii la limită, curse tactice excepționale sau sprinturi finale explozive. Toate laolaltă descriu evoluția unuia dintre cei mai spectaculoși atleți ai României, unul cum, probabil, contemporanii mei nu vor mai întâlni”.
Două recorduri ale României îi sunt neatinse
A fost un specialist al probelor de semifond, câștigând nu mai puțin de 22 de titluri de campion național (7 la 1.500 metri și tot 7 la 5.000 metri în aer liber, unul la 1.500 metri și 5 la 3.000 metri în sală, plus altele 2 la cros scurt/ 4 kilometri). La acestea se adaugă 4 titluri cucerite cu echipa de cros.
A fost de 7 ori campion balcanic, a obținut 8 victorii în Cupa Europei pe echipe, a realizat 10 recorduri ale României, din care două sunt nedoborâte până în prezent (2.000 și 3.000 metri indoor). În martie 1994, la Paris, a pierdut titlul european în proba de 3.000 metri la o diferență de 0,03 secunde! A participat la Jocurile Olimpice de la Atlanta (1996) la 1.500 metri și a câștigat medalia de aur (1.500 m) la Jocurile Francofoniei (1997).
Hicham El Guerrouj – cel mai tare adversar
A călătorit în cel puțin 30 de țări, dintre care Japonia, „o țară fascinantă” e preferata sa. Însă apreciază că „Mauritius, acea micuță insulă din sudul Oceanului Indoan, e probabil cea mai frumoasă în care am fost”. A alergat peste 120.000 de kilometri în 35 de ani și are la activ cam 700 de concursuri, dintre care, probabil, jumătate s-au desfășurat pe continentul Nord American.
Despre adversarii tari cu care s-a confruntat? „Hicham El Guerrouj a fost cel mai tare, valoros, celebru, cum vrei s-o privești. Am alergat și cu Noureddine Morceli, și cu Fermin Cacho, dar am făcut-o cel mai bine în cursele cu Daniel Komen. Când el a doborat recordul mondial, la Budapesta, la 3.000 de metri sau a avut tentative de record, eu am realizat recorduri naționale, în aceleași curse”, răspunde.
Și acum, spre final, preiau, din cartea ce va apărea în curând, pasajul în care Ovidiu Olteanu povestește cum a devenit vicecampion al Europei și a stabilit recordul național la 3.000 metri la Paris, în anul 1994. Un record valabil și astăzi, în zilele noastre. E ceva, nu?!
„Și sosise momentul mult așteptat de mine, Campionatele Europene de sală, organizate în capitala Franței între 11-13 martie, într-o arenă ultramodernă, palatul Omnisport, care putea găzdui peste 16.000 de spectatori! Nu am concurat în prima zi, doar am urmărit competiția din tribună și parcă începeam să intru în acea febră a concursului. Îmi aduc aminte, perfect, că indiferent de zi, de oră, de starea de moment, nu aveam căderi, eram constant încrezător în mine și parcă nu existau zile de slăbiciune, de oboseală. A doua zi aveam să alerg semifinala în proba de 3.000 m.
A fost o cursă tactică, am stat la mijlocul plutonului și am realizat la ultimul tur că încă e înghesuială mare pe cele 4 locuri care aveau să aducă calificarea în finala. Cu 150 m înaintea liniei de sosire, mă situam doar pe poziția a 6-a și cam toți cei din fața mea întăriseră simțitor ritmul. Am declanșat un finish aproape disperat și am câștigat semifinala. Acel final rămâne un moment puternic întipărit în mintea mea, în acel moment corpul meu parcă a reacționat perfect, am accelerat exact cum mi-am dorit și extrem de rapid! Cei 150 m alergați au reprezentat, fără doar și poate, unul dintre cele mai rapide finaluri de cursă din cariera mea! Nu a fost o semifinală ușoară, pe locul 5 s-a clasat Christophe Impens, cel care 2 ani mai târziu devenea vicecampion european, un alergător belgian de mare valoare, care nu a intrat în finală, chiar dacă a încheiat cursa la numai o jumătate de secundă de mine!
Finala de a doua zi mă găsea plin de determinare, dar parcă și prea gânditor. Erau mulți alergători de valori apropiate și imprevizibili. La încălzirea de concurs am căutat să stau liniștit și fără presiune inutilă. Cu o ușoară stare de moleciune așteptam totuși startul și eram curios ce se va întâmpla.

Din start, după primii 30 m a existat o busculadă, 2 atleți au căzut, iar eu am fost nevoit să ies de pe pistă pentru o secundă, pentru a nu cădea peste ei. Am făcut o cursă destul de conservatoare, m-am situat permanent în primii 6, am menținut contactul cu liderii. Totuși, spre final mă aflam în postura de a depăși încontinuu și asta m-a costat. Simțeam că nu mai am prospețimea din semifinală, că parcă nu mai «alunec» pe pistă ca în ziua precedentă. Am făcut marea greșeală, aceea de a sta în poziția a 4-a la intrarea în ultimul tur, după un spaniol pe care îl vedeam favorit, Anacleto Jimenez. Am ezitat fiindu-mi teamă să nu pierd medalia mult râvnită, mă gândeam că dacă voi pleca prea devreme, poate nu voi rezista până la sfârșit și voi ajunge în neplăcuta situație de a fi în afara podiumului de premiere. Până când să-l depășesc, pe ultimii 150 m, am realizat că cei 2 fruntași luaseră un avans considerabil față de mine. Declanșând un final fantastic, efectiv m-am trezit din acea amorțeală, dar eram panicat că mai aveam doar 120 m din cursă. Mai mult, am alergat pe culoarul 2 ultima turnantă, pentru a-l putea depăși pe englezul, Rod Finch, câștigătorul celeilalte semifinale. Intrând în ultima linie dreaptă, ce măsura probabil doar 60 m, am trecut la viteza maximă de englez și am încercat imposibilul, să câștig! Am alergat excepțional acei 60 m, Kim Bauermeister alerga disperat cu ultimele puteri, eu în urmărirea lui și fiecare pas mă aducea mai aproape de fericire. Mă uitam spre linia de sosire și parcă speram ca ea să fie mutată un pic mai departe! Ultimii metri îi derulez în minte și acum, simțeam că zbor, dar veneam… de departe. Din păcate, alergătorul german a fost salvat de linia de sosire și a câștigat. Mai aveam nevoie de un singur pas, 3 sutimi de secundă m-au despărțit de titlul european.
Am avut sentimente contradictorii în mine. Pe de o parte, simțeam că am realizat ceva măreț și de o spectaculozitate rar întâlnită în atletism, pe de altă parte frustrarea că nu am câștigat, că nu am avut acea inspirație de moment, că nu am fost la fel de curajos ca la Travemunde sau la Munster.
Steve Cram, comentatorul de la Eurosport, spunea: «Bauermeister știe că Olteanu vine, Olteanu știe că linia de sosire se apropie… și Olteanu nu a mai reușit să-l prindă!». Păcat, am întârziat atât de puțin, trebuia să intru în ultimul tur având doar 2 alergători în fața mea, am stat prea mult în urma spaniolului! Finalul declanșat de mine a fost fantastic, dar un pic prea tarziu! Avea să fie un rezultat mare, dar în același timp și o mare dezamăgire. M-am învins singur, o mică clipă de ezitare mi-a ruinat visul de a deveni campion european. Măcar a fost extrem de spectaculos, de dramatic!
Spre sfârșitul anului, acel final de cursă avea să ajungă pe genericul de la Eurosport și de la televiziunea română!
Am «omis» și un mic amănunt: cu timpul înregistrat (7:52,37) aveam să dobor încă o dată recordul național al României. Dar, cui îi mai pasă de așa ceva… Fără îndoială, am făcut o cursă bună, dar nu perfectă. Mi-am urmat instinctul, dar trebuia să fiu mai tupeist. Nu caut scuze, am fost și fără antrenor la Paris, fără Carol Șanta. Poate că el, din tribune, ar fi sesizat că trebuie să declanșez finish-ul mai devreme.
Festivitatea de premiere a fost oficiată la banchet, deoarece delegația britanică depusese o contestație la adresa mea, explicând că Rod a fost dezechilibrat când am trecut de el. Realitatea este că nu l-am atins, se poate observa și pe înregistrările video, dar am «făcut curent» în momentul în care l-am depășit. Recunosc că în momentul intonării imnului Germaniei am vărsat câteva lacrimi, discret, pornite mai degrabă din tristețea că nu a fost intonat imnul României, că nu am câștigat… că nu mi-am îndeplinit visul”.
Mai redau și alte episoade inedite, pe care atletul campion din Brașov le-a trăit în marile competiții internaționale:
Foto: Ovidiu Olteanu – arhiva personală.